Acasă · Din Carpați
Când moartea intră într-un sat din Carpați, primul lucru care se întâmplă e tăcut: cineva ia o pânză și o pune peste oglindă. Peste fiecare oglindă din casă. Nu din jale pentru propriul chip, ci de teama a ceea ce ar putea privi înapoi.
De îndată ce moare cineva într-o casă românească, se acoperă oglinzile. O pânză neagră sau albă peste sticlă, adesea chiar în clipa în care e așezat mortul. Se acoperă tot ce dă înapoi o imagine: oglinzi, geamurile ferestrelor noaptea, uneori orice suprafață lucioasă. În multe sate, în același timp, se oprește ceasul și se întoarce cu fața la perete. Timpul stă pe loc în casă, iar pentru câteva zile casa își pierde oglindirile.
Nu e o singură superstiție, ci un întreg șir de gesturi cu aceeași grijă: se acoperă o strachină cu apă ca sufletul să nu cadă în ea. Se deschid ferestre și uși ca să-și găsească ieșirea. Și se acoperă oglinzile ca să nu rămână unde nu-i mai e locul.
Primul și cel mai răspândit motiv: se teme că sufletul mortului poate rămâne prins în oglindă. În zilele dintre moarte și înmormântare – în credința populară, cel dus încă nu a plecat cu adevărat – oglinda e o capcană. Cine își lasă chipul în ea nu mai găsește ieșirea. Iar un suflet care nu găsește ieșirea nu merge mai departe: rămâne, ca ceva ce umblă prin casă.
Aici obiceiul se contopește cu credința mai veche în morții care se întorc. Un mort care nu pleacă curat devine, în Carpați, strigoi: cel care se întoarce. Oglinda acoperită e una dintre multele măsuri menite să împiedice tocmai asta: ca un răposat să ajungă unul care rămâne.
Al doilea motiv nu privește morții, ci viii. Cine se uită într-o oglindă neacoperită în casa mortului – și se vede acolo lângă cel așezat – va fi, se spune, următorul care moare. Chipul de lângă mort e un fel de făgăduință, o rânduială pe care mai bine nu o privești.
Cele două tâlcuri se împletesc. Oglinda e primejdioasă pentru cel care pleacă și pentru cel care rămâne. De aceea nu e doar întoarsă, ci acoperită de tot, până nu se mai vede sticla.
În spatele ambelor idei stă una mai veche: că o oglindă nu e o suprafață nevinovată, ci un prag. Ceva cu două fețe. Cât timp cineva din casă stă între viață și moarte – așezat, dar încă neîngropat – și oglinda rămâne deschisă. Iar ce intră pe o ușă deschisă nu e neapărat ce a ieșit.
Exact aici obiceiul atinge ceea ce spun Cronicile Carpaților. Căci a doua regulă a familiei din Stafii este: cine răspunde e pierdut. O oglindă răspunde în felul ei: dă înapoi ce stă în fața ei. Rămâne doar de știut dacă e mereu același lucru.
Obiceiul e vechi și larg răspândit. Se știe din săptămâna de doliu evreiască, shiva, în care se acoperă toate oglinzile din casă. Se știe din Anglia victoriană, unde după o moarte oglinzile erau acoperite cu crep negru. Și se știe în toată lumea slavă și balcanică. Motivele diferă, gestul rămâne: lângă un mort, nicio oglindă nu trebuie lăsată deschisă.
În România se amestecă două straturi, ca de atâtea ori: un miez precreștin despre suflet, prag și strigoi, iar deasupra evlavia ortodoxă care a îngăduit și a purtat mai departe obiceiul. Amândouă spun același lucru, doar cu alte cuvinte.
O oglindă acoperită e un obiect mic și tăcut. Dar poartă o frică mare: că moartea e o ușă pe care o poți lăsa deschisă în ambele părți, dacă nu iei seama. Nu trebuie să crezi ca să înțelegi de ce cineva pune totuși pânza. Paza bună.
Chiar în acest spațiu – între gestul sobru și motivul din care s-a născut – se petrec Cronicile Carpaților. Neliniștitor nu e pânza peste sticlă. Neliniștitor e momentul în care cineva o dă jos, prea devreme, și se uită în oglindă.
Acoperirea oglinzilor în casa mortului e bine documentată în culegerile etnografice despre obiceiurile funerare românești și se practică și azi. Interpretările – sufletul prins în oglindă, chipul ca semn al morții următoare – fac parte din fondul statornic al scrierilor despre credința populară din sud-estul și estul Europei. Că același obicei apare în shiva evreiască și în casa de doliu victoriană arată cât de adânc și cât de departe ajunge.
Restul nu se poate citi. Trebuie să fi stat într-o casă în care ceasul s-a oprit și toate oglinzile sunt acoperite cu alb – și în care, totuși, ceva privește înapoi.
Cronicile Carpaților de Corben Vale spun exact astfel de povești, după fapte reale. „Satul Spânzuraților” și „Stafii” apar pe 15 octombrie 2026 în șapte limbi.