Acasă · Din Carpați
În unele zone ale României un mormânt nu rămâne închis pentru totdeauna. După șapte ani este deschis, osemintele sunt spălate și îngropate a doua oară. Termenul nu este o normă administrativă. Este sfârșitul unui calendar care începe în ziua morții.
Cine aude despre asta pentru prima dată crede că e un zvon. Nu este. Înmormântarea a doua — în românește dezgroparea — face parte din pomenirea morților în mai multe regiuni ale României și urmează o rânduială mai veche decât orice regulament de cimitir.
Mormântul este deschis în prezența familiei și a unui preot. Osemintele sunt scoase și curățate — după relatările mai vechi, cu apă și vin. Apoi sunt învelite în pânză curată, așezate într-un sicriu mai mic și îngropate din nou. O slujbă însoțește lucrarea, iar la sfârșit se dă ultimul praznic, ultima pomană pentru acel răposat.
Nu este un act ascuns și nu are nimic necurat. Este o ceremonie, a treia și ultima dintre cele mari, după înmormântare și după ziua a patruzecea. Cei care au fost de față descriu adesea același lucru: firescul celor implicați. Nimeni nu se înfioară. Se lucrează, se face rugăciune, iar apoi se mănâncă.
Folosul practic este limpede: un mormânt de familie poate fi folosit din nou. O femeie poate fi așezată lângă soțul ei chiar dacă mormântul lui era încă prea proaspăt când a murit ea. Acesta este, de departe, cel mai frecvent motiv.
De ce tocmai șapte ani? Răspunsul nu se află în folclor, ci în rânduiala bisericească.
Biserica Ortodoxă nu îl pomenește pe cel adormit o singură dată, ci după o rânduială fixă. Primul parastas se face în ziua a treia, apoi în a noua, apoi în a patruzecea. Urmează parastasele la trei, șase, nouă și douăsprezece luni — iar după aceea în fiecare an, până în al șaptelea.
Fiecare dintre aceste numere are un temei. Ziua a treia amintește de Învierea a treia zi și de Sfânta Treime. A noua trimite la cele nouă cete îngerești, în a căror părtășie să fie primit sufletul. A patruzecea trimite la Înălțare, petrecută la patruzeci de zile după Înviere: însemnează urcarea sufletului.
Iar al șaptelea an este sfârșitul. După el nu mai este parastas pentru acel om anume; el intră în pomenirea de obște a Bisericii, care este pentru toți cei adormiți.
Acesta este răspunsul la întrebare. Șapte ani este timpul care i se cuvine fiecăruia. Atâta vreme se face rugăciune pentru el pe nume, atâta vreme mormântul lui rămâne mormântul lui. Când termenul s-a împlinit, și pământul și-a isprăvit lucrarea — și abia atunci se poate privi.
Înaintea celor șapte ani sunt cele patruzeci de zile, și ele sunt vremea cea mai primejdioasă.
După credința răspândită, sufletul nu părăsește trupul îndată. Rămâne prin apropiere, străbate locurile în care a viețuit, și abia în ziua a patruzecea își află locul. În acest răstimp mormântul este socotit neîmplinit — iar în unele părți era ținut sub ochi. Dacă în acele săptămâni se îmbolnăvea un copil, dacă pierea vita, dacă mai multe rude visau același lucru, bănuiala cădea asupra celui de curând îngropat.
Din această închipuire vine și regula despre care se mai vorbește și azi la poalele munților: dacă noaptea te strigă un glas pe nume, nu răspunde. Cine răspunde îi întărește celui care strigă că este încă acolo.
Când un mormânt este deschis după ani, există un rezultat dorit: oase curate și uscate. Ele înseamnă că pământul și-a făcut lucrarea și că sufletul și-a urmat calea. Este o adeverire, nu o groază.
Groaza este celălalt caz. Un trup care după ani nu s-a descompus — umflat în loc să fie scofâlcit, cu culoare în obraz, cu păr și unghii care par să fi crescut mai departe — era luat drept dovadă că ceva nu era în rânduială. Din această constatare s-a născut închipuirea despre strigoi, mortul care nu-și află odihna.
Că există temeiuri firești pentru asta — pământ lutos, frig, un sicriu bine închis, formarea firească a adipocerii — nu se știa. Se știa doar ce se vedea, și după aceea se lucra.
De aceea existau măsuri de prevedere cu mult înainte ca cineva să se uite. Unii morți erau îngropați cu fața în jos, ca, dacă ar vrea să sape, să se afunde mai adânc în loc să iasă. Altora li se punea un spin în gură sau o seceră de-a curmezișul gâtului. Erau socotiți mai primejduiți cei care muriseră nebotezați, nespovediți, de moarte silnică — iar în unele părți și al șaptelea copil al unui al șaptelea copil.
Și aici apare din nou șaptele. În acest spațiu cultural nu este un număr oarecare.
Aici devin neclare cele mai multe povestiri: nu se ține peste tot în România.
Obiceiul este cel mai bine înrădăcinat în Moldova și în ținuturile învecinate. În Țara Românească dezgroparea a fost multă vreme neobișnuită și se îngăduia doar în cazuri deosebite. La țară termenul este, pe deasupra, mai elastic decât lasă să se creadă cifra: pe alocuri se deschidea după trei sau patru ani, dacă era nevoie de mormânt.
Din punct de vedere legal, deshumarea este cu putință în România după împlinirea a șapte ani, în prezența administrației cimitirului. Regula statului și termenul bisericesc se suprapun așadar — ceea ce rareori este o întâmplare.
În mănăstiri aceeași rânduială era urmată și mai strict. La Mănăstirea Neamț, una dintre cele mai vechi din România, osemintele călugărilor adormiți erau scoase din pământ după șapte ani și duse într-o încăpere de la subsol — un osuar. Pe cranii se scria numele călugărului și ascultarea pe care o avusese în mănăstire. Practica este atestată începând din secolul al XVIII-lea.
Cine stă astăzi acolo vede rafturi pline de cranii însemnate. Pentru călugări asta nu este macabru, ci dimpotrivă: dovada văzută că nimeni nu este uitat.
S-ar putea pune totul pe seama veacului al XIX-lea. Ar fi comod și greșit.
Înmormântarea a doua după șapte ani se face și astăzi, cu toată firescul, cu preot și masă de familie. Iar în 2004 a fost la Marotinu de Sus, în sudul României, un caz care a ajuns în presa internațională: săteni au deschis un mormânt fiindcă îl socoteau strigoi pe cel răposat, i-au scos inima, au ars-o și au băut cenușa dizolvată în apă. A urmat un proces. Cei implicați nu înțelegeau ce li se impută.
Între aceste două lucruri — rânduiala liniștită a Bisericii și ceea ce se întâmplă când cuiva i se face frică — se află tocmai spațiul în care se petrec Cronicile Carpaților.
Cea mai amănunțită descriere veche vine de la etnologa Agnes Murgoci, care în 1919 a publicat în revista britanică Folk-Lore însemnările ei despre obiceiurile românești de moarte și înmormântare; în 1926 a urmat cunoscuta ei lucrare despre credința în vampiri în România. Mult din ce se scrie astăzi despre strigoi se întoarce la aceste două texte.
Restul nu se poate citi nicăieri. Trebuie să fi fost acolo.
Cronicile Carpaților de Corben Vale spun exact astfel de povești — bazate pe fapte reale. Satul Spânzuraților și Stafii apar pe 15 octombrie 2026 în șapte limbi.