Cetatea Poenari – fortăreața pe care Vlad chiar a ținut-o

În zilele bune, autocarele stau înșirate până la cotul drumului. Îți cumperi biletul, urci treptele înguste, fotografiezi bovindourile pe fundal de ceață, iar undeva la jumătatea urcușului cineva rostește propoziția care plutește peste tot: Deci aici a locuit.

N-a locuit.

Nu e pedanterie și nu e o dezamăgire. E începutul unei povești considerabil mai ciudate decât cea pentru care ai venit. Dacă separi cu grijă ce spun documentele despre cetate, ce spun despre om și ce spun despre roman, rămâi cu trei istorii care nu s-au atins niciodată. Abia secolul XX le-a legat una de alta.

Drumul urcă pe Argeș spre baraj și, la un moment dat, apare în stânga o parcare în care rareori sunt mai mult de zece mașini. De acolo mașina nu mai ajută. De acolo se urcă.

Asta e prima deosebire față de Castelul Bran, la care se ajunge comod, și nu e una mică. Branul primește sute de mii de vizitatori pe an care caută un domnitor ce n-a locuit niciodată acolo. Poenariul avea, înainte de pandemie, în jur de o sută de mii — iar aici domnitorul chiar a stat.

1.480 de trepte, și nimeni nu numără la fel

Cifra e pe fiecare panou și în fiecare ghid: 1.480 de trepte. S-a lipit atât de tare de loc încât aproape nimeni n-o mai verifică.

După marea reabilitare probabil că nu mai e valabilă. La finalul lucrărilor, presa a scris despre 1.400 de trepte construite din nou, cu balustrade cu tot. Dacă diferența vine din felul în care se numără, dintr-o refacere a porțiunilor de jos sau pur și simplu dintr-o cifră rotunjită într-un comunicat, n-am putut lămuri. O scriem aici pentru că i se potrivește locului: până și lucrul cel mai simplu, număratul treptelor, nu e limpede la Poenari.

Urcușul ia între o jumătate de oră și trei sferturi, după picioare. E motivul pentru care Poenariul n-a devenit destinație de autocar și, în același timp, motivul pentru care cetatea stă aici. Cine ține pintenul vede valea în ambele direcții și cu greu poate fi luat de jos.

Ce a stat cu adevărat pe pinten

Poenariul e mai vechi decât omul care l-a făcut celebru. Domnii Țării Românești au ridicat aici o întăritură încă de la începutul secolului al XIII-lea — în literatură apare drept Cetatea Argeșului. S-a ruinat.

La mijlocul secolului al XV-lea, Vlad al III-lea a pus să fie refăcută și întărită. Anii dați în lucrări oscilează între 1453 și 1459; sigur este că Poenariul a devenit apoi una dintre cetățile lui principale. A mai fost folosit zeci de ani după moartea sa, în 1476, și a fost părăsit definitiv în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Ăsta e tot miezul documentat, și e lipsit de spectacol: o cetate veche, un domn care avea nevoie de ea, o refacere, o uitare lentă. Tot restul a ceea ce se spune despre Poenari trebuie verificat afirmație cu afirmație.

Boierii care n-au trecut de Paște

Povestea cea mai cunoscută despre refacere sună așa: Vlad i-a chemat pe boierii Târgoviștei la ospățul de Paște, i-a tras în țeapă pe cei bătrâni pe loc, iar pe ceilalți i-a mânat în haine de sărbătoare până în munți, să ridice Poenariul până le-au căzut hainele de pe ei. Cine a supraviețuit a fost lăsat liber.

Povestea e veche, e izbitoare și stă pe un temei mai subțire decât lasă să se creadă răspândirea ei. Nu vine din documente, ci din povestiri puse în circulație după moartea lui Vlad în spațiul german și în cel slav — texte scrise ca să-l arate drept monstru și plătite sau folosite ca atare. Istoricii acceptă sâmburele: că Vlad a făcut la începutul domniei o răfuială sângeroasă cu boierimea, ucigând sute, poate mii de oameni, e considerat lucru stabilit. Data de Paște, hainele, coregrafia exactă țin de tradiția povestitului.

Paginile oficiale de turism dau episodul ca fapt. Noi îl dăm ca ceea ce este: o tradiție probabil adevărată în miez și înflorită în amănunt.

1462, și ce a adus vara cu adevărat

În ianuarie 1462 Vlad a lovit teritoriul otoman. Răspunsul a venit vara: Mehmed al II-lea a strâns o oaste pe care izvoarele o dau la peste 150.000 de oameni și a trecut Dunărea pe 4 iunie 1462.

Ce a urmat nu s-a hotărât la ziduri, ci între loialități. Mehmed îl avea cu sine pe fratele vitreg al lui Vlad, Radu cel Frumos, și tot mai mulți munteni au trecut de partea lui. Vlad s-a retras. A fost apoi reținut de unguri și ținut până în 1475.

Poenariul apare în acest context: se spune că Vlad și soția lui au fost preveniți de un atac asupra cetății condus de Radu. O descriere amănunțită de asediu — tunuri, spărtură, asalt — cum stă în relatările populare, nu se găsește în izvoarele apropiate în timp. Ce s-a păstrat e un atac și o fugă: Vlad ar fi scăpat peste munți în Transilvania.

Doamna care a sărit în 1973

Și ajungem la povestea din cauza căreia majoritatea oamenilor au auzit de Poenari.

Sună așa: când otomanii împresoară cetatea, soția lui Vlad nu vrea să cadă în robie. Se aruncă din turn în râul de dedesubt. De atunci, se spune, râul îi poartă numele — Râul Doamnei.

Din povestea asta aproape nimic nu se ține, și e mai tânără decât aselenizarea.

Prima obiecție e geografică. Râul Doamnei nu e râul de sub Poenari. Izvorăște din Moldoveanu și se varsă în Argeș mult mai la sud, lângă Pitești. Sub cetate curge Argeșul însuși — și nu curge la piciorul zidurilor, ci la o depărtare bună și cu mult mai jos. Un salt din turn cade pe stâncă.

A doua obiecție e fondul mai vechi. Despre numele Râului Doamnei există tradiție populară românească, și e scrisă: Tudor Pamfile a cules o variantă în 1909, Constantin Rădulescu-Codin altele în 1929. În ele e vorba de o doamnă care fuge din calea tătarilor și se îneacă, de o femeie la spălat rufe, de un alt voievod. Vlad nu apare în niciuna. E un motiv călător, lipit de mai multe râuri din România și din Republica Moldova.

A treia obiecție e un an. Varianta cu soția lui Vlad apare întâi în 1973, în Dracula: A Biography of Vlad the Impaler de Radu Florescu și Raymond McNally — aceiași autori care au popularizat punerea semnului de egalitate între contele lui Stoker și Vlad. De acolo a trecut în ghiduri. În 1992, filmul lui Coppola a făcut-o cunoștință comună, punând căderea în primele minute.

Astăzi Wikipedia în engleză o dă ca fapt despre prima soție a lui Vlad. În cincizeci de ani, o invenție din 1973 a ajuns izvor.

Nu scriem asta ca să avem dreptate. E o lecție despre cum se face folclorul carpatic în capul occidentalilor: nu în sat, ci în editură. Tradiția adevărată stă alături și e mai puțin romantică — o femeie fără nume, un râu, tătarii. Că n-o știe nimeni spune mai mult despre noi decât despre România.

Cetatea încă se apără

Poenariul n-a încetat niciodată să fie un loc greu.

Pe 13 ianuarie 1913, o alunecare de teren provocată de un cutremur a rupt o parte din construcție și a aruncat-o în râu. Ultima restaurare dinaintea secolului nostru a fost în 1971. Din 2009, situl e administrat de Muzeul Județean Argeș.

Cetatea s-a închis la sfârșitul lui 2021; lucrările mari au început în vara lui 2022 și s-au încheiat în 2024 — circa 20,1 milioane de lei cu TVA, aproape 1.897 de metri pătrați, scara refăcută în întregime. Poenariul s-a redeschis pe 14 aprilie 2025.

Paisprezece zile mai târziu era închis din nou. Pe 28 aprilie, o ursoaică cu pui a rupt gardul electric și a pătruns în zona de acces a turiștilor; a doua zi cetatea a fost închisă până la relocarea animalelor. Apoi s-a redeschis.

Se poate zâmbi. Se poate și citi altfel. Locul ăsta a fost ridicat pentru că era greu de ajuns la el, și așa a rămas — împotriva cutremurelor, a excavatoarelor, a autocarelor. Carpații din cărțile noastre nu sunt decor. Sunt un munte cu urși în el.

De unde știm

Istoria construcției, părăsirea din secolul al XVI-lea, alunecarea din 1913 și administrarea de către Muzeul Județean Argeș urmează lucrările curente despre cetate. Campania din 1462, trecerea Dunării pe 4 iunie, rolul lui Radu și detenția lui Vlad până în 1475 sunt istorie factuală bine documentată. Cifra de 1.480 de trepte vine de pe site-ul oficial de turism; cea de 1.400 de trepte noi, din presa românească de la finalul reabilitării — le dăm pe amândouă pentru că nu le putem împăca.

Cifrele reabilitării (durata, 20.133.693 lei cu TVA, 1.897 de metri pătrați), redeschiderea din 14 aprilie 2025 și închiderea după incidentul cu ursoaica din 28 aprilie 2025 vin din presa zilnică și din știrea de agenție.

Despre legenda doamnei: variantele mai vechi sunt culese la Tudor Pamfile, Jocuri de copii (1909), și la Constantin Rădulescu-Codin, Literatură, tradiții și obiceiuri din Corbii-Muscelului (1929). Varianta cu soția lui Vlad apare la Florescu și McNally, Dracula: A Biography of Vlad the Impaler (1973). Acolo unde relatarea noastră se abate de la Wikipedia, o face intenționat și din acest motiv.

Unde izvoarele se contrazic, o spunem: ospățul de Paște de la Târgoviște îl socotim plauzibil în miez și înflorit în amănunt. O relatare de asediu al Poenariului în 1462, din cele care circulă larg, nu am găsit-o în izvoarele apropiate în timp.