Acasă · Legende și obiceiuri · Castelul Bran și Dracula — ce e documentat
Cetatea de deasupra trecătorii a fost un punct de vamă. Domnitorul n-a locuit niciodată în ea. Iar Bram Stoker n-a văzut-o nicicând.
În zilele bune, autocarele stau înșirate până la cotul drumului. Îți cumperi biletul, urci treptele înguste, fotografiezi bovindourile pe fundal de ceață, iar undeva la jumătatea urcușului cineva rostește propoziția care plutește peste tot: Deci aici a locuit.
N-a locuit.
Nu e pedanterie și nu e o dezamăgire. E începutul unei povești considerabil mai ciudate decât cea pentru care ai venit. Dacă separi cu grijă ce spun documentele despre cetate, ce spun despre om și ce spun despre roman, rămâi cu trei istorii care nu s-au atins niciodată. Abia secolul XX le-a legat una de alta.
Cetatea intră în istorie ca act administrativ. În 1377, Ludovic I al Ungariei le acordă sașilor din Kronstadt – Brașovul de azi – dreptul de a ridica aici o cetate de piatră. Documentul spune limpede pe cheltuiala cui: pe banii lor și cu munca lor. Niciun domn, niciun comandant, nicio danie de sus. Un oraș de negustori își plătește singur siguranța.
Și acesta i-a fost rostul. Branul păzește trecătoarea dintre Transilvania și Țara Românească. Cetatea i-a apărat întâi pe coloniștii germani, apoi a devenit înainte de toate un punct de vamă. Sarea, postavul, vitele, ceara – tot ce trecea pe acolo plătea aici. A contat militar până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea.
A existat și ceva mai vechi pe locul acesta. În 1212, Ordinul Teutonic a ridicat o cetate de lemn numită Dietrichstein, distrusă în jurul anului 1225, când ordinul a fost alungat din țară. Se citește adesea despre o fortificație secuiască și mai veche, din secolul al XI-lea – aceea provine însă din „Cronica secuiască de la Ciuc", o sursă a cărei autenticitate este contestată. O pomenim fiindcă apare peste tot, și o însemnăm drept ceea ce este: neconfirmată.
Ce se întâmplă cu Branul în secolele următoare este istorie administrativă, până când, în 1920, se petrece ceva neașteptat. Orașul dăruiește cetatea casei regale. Regina Maria face din ea locul ei preferat și o pune pe seama arhitectului ceh Karel Zdeněk Líman – aproape tot ce vizitatorii de azi iau drept medieval este scrisul ei de mână. Fiica ei, principesa Ileana, a ținut aici un spital în al Doilea Război Mondial. În 1948, regimul comunist ia cetatea familiei. În 2006 se întoarce la fiul Ilenei, Dominic de Habsburg, iar pe 18 mai 2009 se deschide ca primul muzeu privat din țară.
Punct de vamă, reședință regală, muzeu. Din lanțul acesta lipsește cineva.
Vlad al III-lea, numit Țepeș, nu a stăpânit Castelul Bran, nu a locuit în el, nu a domnit din el. Istoricii sunt în bună măsură de acord. Ce rămâne ține de geografie: a trecut de mai multe ori prin culoarul Branului. Trecătoarea îi era în drum, așa cum îi era în drum oricui călătorea între Țara Românească și Transilvania.
Nici a doua poveste, cea auzită la casa de bilete – că ar fi fost întemnițat aici – nu stă în picioare. Vlad a fost prins lângă Rucăr la sfârșitul lui 1462 și a rămas în captivitate ungară până în 1475, la Visegrád după stadiul actual al cercetării. Nu la Bran. Nici măcar prin apropiere.
Cel mai ciudat martor în chestiunea aceasta este chiar autoritatea română de turism. Pe pagina ei oficială despre Dracula nu face nici măcar o legătură între Vlad și Bran. Numește o altă cetate – și într-o formulare care nu lasă loc de interpretare: the authentic Dracula's Castle.
Stă deasupra Argeșului, la 1.480 de trepte peste vale, și aproape nimeni nu merge până acolo.
În 1459, Vlad a pus să fie întărită construcția mai veche și transformată în una dintre cetățile lui de căpătâi. Cine a făcut munca e partea pe care n-o uiți: după un ospăț de Paști, i-a pus să fie prinși pe boierii Țării Românești. Pe cei bătrâni i-a tras în țeapă. Pe ceilalți i-a mânat pe jos vreo optzeci de kilometri, de la capitală până la Poenari, și i-a pus la zidit. Mulți n-au supraviețuit.
Din cetate stau și azi ziduri și turnuri, deși cutremurele din 1913, 1940 și 1977 au lucrat zdravăn la ele. Din 2009 este în grija Muzeului Județean Argeș.
De aici se pot citi două lucruri. Unul: adevărata cetate a lui Vlad cel istoric este o ruină pe munte, la care ajungi urcând o mie cinci sute de trepte. Celălalt: o cetate unde oameni au murit cu adevărat pentru un domn atrage mai puțini vizitatori decât una unde asta nu s-a întâmplat niciodată. Nu e o acuzație. E doar demn de remarcat.
Rămâne romanul. Și aici devine de-a dreptul straniu.
Bram Stoker n-a fost niciodată în Transilvania. Castelul lui stă în pasul Borgo, departe spre nord, și nu seamănă ca arhitectură cu Branul. Branul nu apare în Dracula – nici măcar în treacăt.
Numele l-a găsit Stoker într-o carte din 1820: descrierea principatelor Țării Românești și Moldovei, scrisă de William Wilkinson. Dintr-o notă de subsol și-a copiat rândul care a purtat tot ce a urmat: Dracula means devil. Wilkinson greșea doar pe jumătate. Porecla vine de la tatăl lui Vlad, Vlad al II-lea Dracul, membru al Ordinului Dragonului, o frăție întemeiată de Sigismund de Luxemburg împotriva înaintării otomane. „Drăculea" nu înseamnă nimic demonic. Înseamnă: fiul lui Dracul. Fiul Dragonului.
Ecuația Dracula = Vlad Țepeș stă atât de bine înfiptă în capul tuturor, încât aproape nimeni nu cunoaște dezbaterea de specialitate. Ea sună așa: nu există nicio dovadă.
Identificarea a fost popularizată de o carte din 1972 – In Search of Dracula de Raymond McNally și Radu Florescu – iar apoi mai ales de cinematografia americană. Cercetătoarea Elizabeth Miller numește legătura pur și simplu subțire. Argumentul ei are o muchie incomodă: în notițele păstrate ale lui Stoker, Vlad nu apare nicăieri. Stoker era un colecționar, a preluat din documentare zeci de amănunte neînsemnate – și tocmai tragerile în țeapă, materialul cel mai spectaculos pe care și-l poate dori un romancier, să-l fi lăsat deoparte?
Explicația simplă e mai probabilă: a luat un nume care suna bine și un peisaj pe care nu-l văzuse niciodată.
Se potrivește cu faptul că nici reputația lui Vlad nu stă pe teren sigur. Cifrele pe care le știe toată lumea – patruzeci de mii, o sută de mii de trași în țeapă – provin din broșuri germane tipărite înainte de 1480 și din manuscrise rusești. Primele au fost răspândite de dușmanii lui, celelalte au așternut anecdote în care adevărul și născocirea stau de nedespărțit. Niciuna dintre cifre nu este confirmată independent. Că Vlad a fost crud nu contestă nimeni. Cât de crud, nu știe nimeni.
Aici s-ar putea încheia, cu rezultatul obișnuit: totul e marketing, nimic în spate.
Asta ar fi greșeala.
Fiindcă în timp ce turismul și cinematograful se chinuiau cu un domnitor care n-a fost niciodată vampir, în aceeași țară exista o tradiție pe care nimeni n-a trebuit s-o inventeze, fiindcă pur și simplu era acolo. Morții ei vii nu se numesc Dracula. Se numesc strigoi și moroi. Nu locuiesc în nicio cetate. Vin din satul tău, din casa ta, din mormântul femeii îngropate acum două ierni – și îi recunoști după vitele care pier și după cei vii care se usucă.
Împotriva lor nu existau cruci și nu existau eroi. Existau gesturi: secera pusă peste mort, spinul, oglinzile acoperite, regula de a nu răspunde nopții. Măsuri practice, luate de oameni serioși.
Aceasta este materia adevărată a Carpaților, și n-a avut niciodată nevoie de Bran. Cetatea de deasupra trecătorii a fost un punct de vamă. Spaima stătea jos, în sat.
Cea mai veche atestare sigură a Branului este actul lui Ludovic I al Ungariei din 1377, care le îngăduie sașilor din Kronstadt să construiască pe cheltuiala lor. Numele „Dracula" l-a preluat Bram Stoker din „An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia" de William Wilkinson, 1820, împreună cu nota de subsol Dracula means devil. Pentru dovezile privind identificarea Stoker/Vlad și pentru absența lui Vlad din notițele lui Stoker, vezi lucrările lui Elizabeth Miller; identificarea a fost popularizată de „In Search of Dracula" de Raymond McNally și Radu Florescu, 1972. Cifrele victimelor provin din broșuri germane tipărite înainte de 1480 și din manuscrise rusești din secolele XV–XVIII – ambele părtinitoare, niciuna confirmată independent. Că Poenari, și nu Branul, este cetatea lui Vlad cel istoric o spune chiar prezentarea oficială a turismului românesc.
Acolo unde sursele se contrazic, o spunem: fortificația secuiască din secolul al XI-lea provine dintr-o cronică a cărei autenticitate este contestată, iar literatura mai veche indică locuri diferite pentru captivitatea lui Vlad.
Nu. Istoricii sunt în bună măsură de acord că Vlad al III-lea nici nu a stăpânit, nici nu a locuit Branul. Documentat este doar că a trecut de mai multe ori prin culoarul Branului, fiindcă trecătoarea era în drumul dintre Țara Românească și Transilvania.
Nu. După ce a fost prins lângă Rucăr la sfârșitul lui 1462, a rămas în captivitate ungară până în 1475, la Visegrád după stadiul actual al cercetării.
Poenari, deasupra Argeșului. În 1459 a pus să fie întărită și transformată în una dintre cetățile lui de căpătâi — cu boieri pe care i-a prins după un ospăț de Paști și i-a mânat pe jos vreo optzeci de kilometri până acolo. Astăzi urci la ea pe 1.480 de trepte.
Nu. Stoker n-a fost niciodată în Transilvania; castelul lui stă în pasul Borgo și nu seamănă ca arhitectură cu Branul. Numele l-a luat dintr-o notă de subsol la William Wilkinson, 1820.
Morții vii ai Carpaților — rădăcina mitului vampirului.
Lupul care nu vrea să moară — între vârcolac și strigoi.
O pădure pe care nimeni n-o poate explica și un castel ridicat după îndrumările unei moarte.
Cronicile Carpaților de Corben Vale spun exact astfel de povești — bazate pe fapte reale. Satul Spânzuraților și Stafii au apărut în șapte limbi.
Odată cu newsletterul primești gratuit PDF-ul „Treisprezece obiceiuri adevărate din Carpați”.