Acasă · Legende și obiceiuri · Deochiul: ce este și cum se stinge
O privire care nu vrea răul și totuși face rău. Deochiul nu e blestem, ci efectul admirației — de aceea lauda venea mereu însoțită de vorba care o dezarmează.
Deochi vine din de și ochi. Nu e blestem și nu e vrajă rostită: e ceea ce face o privire, de cele mai multe ori fără să vrea. Cine deoache nu poartă gând rău — doar se uită prea mult, laudă prea tare, spune ce frumos e copilul și uită vorba de după.
Aici stă partea incomodă a credinței: primejdia nu vine de la dușman, ci de la vecina care se bucură.
Întâi nou-născuții și lăuzele — amândoi socotiți neîntăriți, încă la jumătatea drumului. Apoi tot ce e tânăr și tot ce se laudă: vițelul, mânzul, mireasa în ziua nunții, casa abia ridicată.
Se vedea și la animale. Se spune că albinele deocheate își părăseau stupul, iar păsările se ciuguleau între ele.
Anumiți ochi erau bănuiți: cei albaștri acolo unde lumea are ochi căprui, ochii de culori sau forme diferite, privirea încrucișată, sprâncenele unite. Din Vâlcea s-a păstrat credința că cei născuți cu tichie erau cei mai primejdioși.
Niciunul dintre semnele astea nu însemna rea-voință. Primejdia o purtai pe față, fie că voiai, fie că nu.
Durere de cap venită dintr-odată. Căscat, deși nimeni nu e obosit — semnul cel mai limpede. Apoi țiuit în urechi, greață, moleșeală, somn tulburat; la copii mici febră și neliniște.
Nimic din toate astea nu e rar, și tocmai de aceea credința stă în picioare: nu prea e zi în care să nu apară ceva.
Prima apărare era vorba. Cine lăuda un copil scuipa de trei ori în sec și adăuga: ptiu, ptiu, să nu-l deochi. Lauda nu se oprea — se dezarma.
Pe urmă venea ața roșie, legată la încheietură sau la gât, usturoiul, un veșmânt întors pe dos, o amuletă. Roșul trage privirea asupra lui înainte s-ajungă la copil — așa se explică.
Când răul era făcut, se trecea la stinsul cărbunilor. Trebuia apă neîncepută: luată de la izvor, din fântână sau din râu, din care nu băuse nimeni.
Nouă cărbuni aprinși se puneau unul câte unul, numărând înapoi, de la nouă la unu. Cărbunii dădeau răspunsul: dacă se lasă la fund, omul e deocheat; dacă plutesc, a fost altceva. Peste ei, descântătoarea își spunea descântecul, vorba care trimite privirea înapoi de unde a venit.
Apoi bolnavul bea din apă, i se spălau tâmplele, iar restul, cu cărbuni cu tot, se arunca pe acoperișul casei. La Văleni, în Prahova, ajungeau trei cărbuni, iar apa rămasă se dădea câinelui: dacă se scutura, deochiul era luat.
Biserica Ortodoxă a respins limpede practicile astea. Ioan Gură de Aur mustra mamele care atârnau amulete la gâtul copiilor și clopoței la mână și le trimitea la cruce. Vasile cel Mare mergea mai departe și socotea cu putință ca demonii să se folosească de ochii celor pizmași.
Una n-a exclus-o pe cealaltă: se ruga lumea împotriva privirii și scuipa împotriva ei, adesea aceiași oameni în aceeași zi.
În Cronicile Carpaților, deochiul nu stă niciodată singur. Stă în același șir cu blestemul și cu vecinul pizmaș — și în același șir cu rugăciunea. Povestitorul din Satul Spânzuraților o vede la oamenii care duminica se roagă trei ceasuri în picioare și împart pomană săracilor: tot ei cred, cu aceeași firească încredere, în deochi, în blesteme, în puterea vecinilor invidioși. Pentru el, superstiția nu e opusul evlaviei, ci umbra ei — și la fel de veche.
De aici se vede de ce descântecul de deochi nu s-a bătut niciodată cap în cap cu semnul crucii. Amândouă cresc din aceeași certitudine: că lumea nevăzută există și are cuvânt în cea văzută. Cui crede că o lumânare ajută sufletul unui mort nu trebuie să i se explice cum o privire poate face rău unui copil. În Cronicile Carpaților ale lui Corben Vale e aceeași hartă — doar că un drum duce în sus, iar celălalt în jos.
Stinsul cărbunilor e descris din secolul al XIX-lea, între alții la Simion Florea Marian (1879) și Grigore G. Tocilescu (1900); tot de acolo vin și variantele locale, cum sunt cei trei cărbuni de la Văleni. Lista celor care se deoache mai ușor, a ochilor de care lumea se ferea și poziția Bisericii urmează lucrarea Danielei Luminița Ivanovici, The belief in the existence of the „evil eye” in the Romanian environment (Revista Teologică).
De și ochi. Cuvântul spune ce face o privire, nu un blestem rostit.
După durerea de cap venită dintr-odată și după căscatul fără oboseală. Siguranța se lua cu cărbunii: dacă se lasă la fund, deochiul e dovedit.
Roșul trage privirea asupra lui înainte s-ajungă la copil. De aceea se poartă la vedere: la încheietură, la gât, pe haină.
Nu, și asta e partea ciudată. Ajunge admirația. De aceea lauda venea cu vorba de ferit — spuse împreună, îi iau privirii puterea.
Ce i se punea mortului ca să nu se întoarcă.
De ce se temea lumea de ora trei noaptea.
Obiceiul din casa cu mort și ce vrea să oprească.
Cronicile Carpaților de Corben Vale spun exact astfel de povești — bazate pe fapte reale. Satul Spânzuraților și Stafii au apărut în șapte limbi.
Odată cu newsletterul primești gratuit PDF-ul „Treisprezece obiceiuri adevărate din Carpați”.